Limba română

Cele douăsprezece cînturi urmăresc două fire epice: pe de o parte se narează aventurile țiganilor înrolați în armata lui Vlad Țepeș, iar pe de altă parte aventurile lui Parpangel, în căutarea iubitei sale Romica, furată de diavoli. Ca în orice epopee care se respectă, eroii pămînteni au dușmani și protectori supranaturali.
Autorul are simțul artei ca joc, subiectul și personajele fiind pretexte pentru o „comedie a literaturii” (N. Manolescu). De aceea, universului narațiunii îi corespunde un metaunivers, prezent în subsolul paginilor și alcătuit dintr-o armată de critici care supun „adevărul istoric” prezent în epopee unui tir de contestații umoristice. Dacă textul este o parodie, metatextul este de asemenea parodic, ficțiunea amestecîndu-se cu critica ficțiunii, pentru că autorul „are simțul artei ca joc, intuiția gratuității și a absurdității” (N. Manolescu). Există, deci, două niveluri ale operei:
a) povestirea propriu-zisă, care este „epopeea fricii cronice și a preocupării pentru stomac” (N. Manolescu), care parodiază motive literare consacrate, ca ubi sunt (eroii vestiți de altădată), muza inspiratoare, devenită aici o femeie cîrtitoare cu gură mare și minte puțină, sau lumea pe dos, căci epopeea începe cu defilarea ordonată à țiganilor și sfîrșește cu încăierarea acestora (întîi ordinea, apoi haosul);
b) critica povestirii, ale cărei personaje sunt întruchipări ale modalităților de receptare a textului: Onochefalos, care se miră că Romica s-a putut transforma în tufă vorbitoare, reprezintă lectura literală; Idiotiseanu, care afirmă că nu toate cele ce se scriu sunt adevărate, reprezintă lectura naivă; Erudițian, care recunoaște împrumuturile de la alți scriitori, este lectura savantă.